În iarbă, Sabina găsi un cărăbuş. Îl privi şi-ntinse degetele spre
el:
-Nu mă-atinge, auzi un glas mărunţel. Acum mi-am prins aripioarele
cele noi şi nu mă pot mişca, dar aş vrea să-ţi spun povestea mea:
”Ştii, pe vremea împăraţilor, eu eram străjer împărătesc. Drumul
de la poartă până la uşa împăratului, îl făceam repede, parcă zburam.
Şi-atunci, înţeleptul curţii a poruncit să-mi prindă un rând de aripioare, să
le folosesc numai când este nevoie şi să nu le ştie toată lumea. Priveşte! Le
am sub hainele de străjer.
Şi spre bucuria Sabinei, cărăbuşul îşi desfăcu haina de străjer şi
pe dată apărură două aripioare ca de libelulă.
-Eşti libelulă? întrebă mirată Sabina.
-Nu, răspunse cărăbuşul. Înţeleptul curţii o rugase pe libelulă
să-mi împrumute nişte aripioare. Din cele două, una mi-o dădu mie. Înţeleptul
mi le croi pe acestea. Ce frumos aş fi dacă eram libelulă!
Şi
cărăbuşul îşi aminti de Prinţesa Libelula când venise la curte, că soarele îi
limpezea rochia în mătasea razelor sale, iar el, stătuse ascuns după perdea ca
să nu-l vadă.
De atunci, cărăbuşul oftează a iubire când o vede, şi-şi întinde
aripioarele dorind să zboare departe, departe.
-Nu ştii cumva o împărăţie nouă? întrebă el. Acum am aripioare noi
şi sunt bun de străjer.
Poate acolo, o să poposească într-o zi şi Prinţesa Libelula să-i
mulţumesc pentru aripi”.
Sabina n-avu timp să răspundă. Privi doar cum cărăbuşul şi-ntinse
aripioarele zburând spre o nouă curte împărăteasca ca străjer cu dor de
...libelulă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu